Hublou / Antidotul prostiei

Acum ceva timp, Andrei Pleșu a ținut vreo două conferințe despre prostie, ținând să precizeze că a pornit în dezbaterea temei de la o cunoscută vorbă a lui Einstein: „Două lucruri sunt infinite pe lumea asta: universul și prostia. Dar de univers nu sunt sigur”. Și tot dintru început a declarat că nu în calitatea de „deștept” va trata subiectul, nu din afară, așadar, ci dinăuntru. Fiindcă, de flagelul prostiei nu scapă nimeni, nici cei mai inteligenți oameni a subliniat filosoful, alegând și aici, cu umoru-i caracteristic, un citat foarte grăitor din Al. Paleologu: „oamenii inteligenți ating cote de prostie pe măsura inteligenței lor”.

Da, așa este fără doar și poate, facem o groază de prostii mai mari sau mai mici în viață, și nu ne lecuim ușor de asta: avem încredere în cine nu trebuie, ne îndrăgostim de cine nu merită, spunem aiurea, pe negândite, unele lucruri care se întorc împotriva noastră, nu știm întotdeauna să ne alegem profesia care ni se potrivește cel mai bine, să folosim ocaziile, șansele care ne ies în cale, etc., etc., în fine, orbecăim, bâjbâim de multe ori fără lumina rațiunii.

Dintre toate formele de prostie, cert este că nimic nu o întrece pe cea însoțită de fudulie, la noi existând câteva proverbe care exprimă foarte clar cât de catastrofală este asocierea respectivă. Prostul crede că știe totul și e greu de contrazis, „are convingeri de beton și le susține cu furie” , e încăpățânat și pătimaș. Tinde să fie solemn, neavând umor și spirit autocritic. „E statuar, inflexibil, mineral. Își exhibă de preferință profilul, ca să semene, încă din viață, a efigie”. Câtă dreptate are Andrei Pleșu! Am văzut o mulțime de mărunței din ăștia, aflați în niscaiva efemere funcții, care se cred deja așezați pe un soclu, vorbind la modul grandilocvent, găunos, cu o retorică zăngănind a gol. Oameni lipsiți de simțul măsurii, al ridicolului, de simțul relativului, incapabili de autoironie.



Analizând unii termeni tehnici caracteristici vieții corporatiste, și unele clișee, de exemplu cel cu „gândirea pozitivă”, conferențiarul afirmă că pe el îl indispune chestia asta care seamănă a imperativ. Adică, vrei nu vrei, e musai să vezi viața în roz. Și dacă nu-ți place culoarea respectivă, ce faci? Mie, chiar nu-mi place rozul, nici măcar la trandafiri. Dar să mă întorc la demonstrația din textul la care mă refer (textele a patru conferințe ținute de Andrei Pleșu fac substanța volumului nou apărut la Editura Humanitas sub tiltul „Despre inimă și alte eseuri”) și anume la afirmația preluată de la prozatorul maghiar Péter Esterházy, potrivit căruia gândirea pozitivă e opusul gândirii. De ce? Fiindcă a gândi e o facere, asta presupunând un proces în derulare, care nu e neted, lin, luminos de la un capăt la celălalt. Dimpotrivă, „e ceva viu, un parcurs care include penumbre, dubii, semne de întrebare”…

La fel, prejudecățile, ideologiile („un fel de fast-food al gândirii”), cum este political correctness, specializarea foarte îngustă sporesc și ele prostia.
În încheierea conferinței, Andrei Pleșu, a cărui fermă convingere este că doar educația e antidotul prostiei (această nefastă, păgubitoare, primejdioasă „încremenire în proiect”), face o savuroasă detaliere a tipurilor de proști: solemn, vesel, volubil, harnic și mămos, lăsând cititorului plăcerea să adauge și alte trăsături, aspecte, să îmbogățească descrierile sale tipologice cu portrete reale. Și materie este destulă, nu-i așa? Că „trebuie să fii foarte prost ca să crezi că n-ai fost prost niciodată”. Bine zis, aferim!

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"